Lumea mea în culori: Cristian Fulaș

⧫ Ioșca

Presărat cu simboluri, ca un imens poem în proză clădit în jurul unei iubiri diabolic de încântătoare, și seducător prin forța narativă pură, care uimește prin intensitate și liniștește prin cursivitate, romanul tăcerilor unei lumi mici, captivă într-o vale a plângerii dintre doi munți nepereche, deapănă poveștile incredibile ale unor oameni predestinați să graviteze în jurul unui singur bărbat cu un destin aparte, Ioșca. Personaj memorabil, Ioșca baci, bătrân ca timpul, a depășit pragul celor optzeci de ani de viață și duce în spate povara amintirilor cu oameni și întâmplări care au fost odată ca niciodată...

Născut într-un sătuc uitat de lume din România altui veac, după o copilărie săracă, în care în loc să se joace, întâi a potcovit cai, apoi a învățat să supraviețuiască printre gloanțele și obuzele unor armate care împrăștiau frică și moarte, Ioșca și-a petrecut adolescența în spatele gardului de sârmă ghimpată al unui lagăr rusesc. Îmbătrânit prematur în cei zece ani de bătăi și foamete, când în sfârșit s-a văzut liber, Ioșca s-a întors acasă, dar locul lui nu mai era acolo. Avea să-și caute un altul, în orașul în care a fost primit ucenic la o uzină și, în paralel, admis ca elev al unei școli profesionale de mecanici. Pentru că drumul dus-întors până în satul natal ar fi durat prea mult și ar fi fost un efort prea mare, tânărului i s-a găsit un loc într-un cămin de nefamiliști, iar într-o zi, destinul i-a încrucișat pașii cu cei ai Ilonei. Micuță și blondă, nici frumoasă, nici urâtă, fata s-a uitat atentă la muncitorul care încă nu aflase ce înseamnă a iubi și care spera să plece cât mai repede pe un șantier aflat într-o vale, un loc despre care auzise de la băieții din cămin că există și că va fi dat, după terminarea căii ferate, celor care vor dori să muncească și să trăiască acolo.

Îndrăgostit de Ilona după doar câteva întâlniri fierbinți, Molnar Iozsef, zis și Ioșca, a început să viseze cu ochii deschiși la o viață nouă, una tihnită, de care nu avusese parte și pe care nu și-o putea imagina decât împreună cu Ilona, făptura blondă care îi zăpăcise mințile și îi umpluse sufletul de mai avea puțin și se revărsa. Invitată de Ioșca să-l însoțească pe șantier, Ilona l-a refuzat pe tânăr fără prea multe explicații, pentru ca în anul imediat următor, să-l caute în căsuța lui din vale și să-i rămână alături până în cel din urmă ceas. Orfană de tată, crescută de o mamă singură și femeia tuturor până în ziua în care l-a întânit pe Ioșca, Ilona ar fi vrut să șteragă cu buretele un trecut despre care nu putea vorbi cu omul ei. Taciturn și discret, ghicind că femeia are o cruce grea de dus, Ioșca n-a întrebat-o niciodată nimic, la fel cum nici maistrul din vale, nici doctorul și nici măcar preotul n-au făcut-o. Prieteni de pahar și de petreceri din ziua în care s-au cunoscut, cei patru bărbați, cei mai importanți din viața Ilonei, au reușit să-i ofere femeii un mic paradis în care s-a botezat creștină, s-a cununat cu Ioșca, a adus pe lume un prunc și a trăit pe deplin fericită cu omul ei până când o boală fără leac i-a scurtat zilele.

Lovit în moalele capului de boala Ilonei, de care a aflat prea târziu, Ioșca și-a pierdut liniștea, apoi și-a și mințile în clipa în care trupul soției a fost coborât în mormânt. Supravegheat și îngrijit de doctorul din vale, - medic psihiatru și șeful spitalului de nebuni în care va fi internat -, Ioșca se va recupera după o absență îndelungată, se va întoarce acasă singur și va continua să muncească în atelierul său de fierar sau să șadă pe prispa casei, cu gândurile, netulburat de prezența celorlalți trei prieteni, care îi vor respecta tăcerile și tristețea. Veniți dintr-o altă lume, diferită de cea săracă și simplă în care a crescut Ioșca, părintele de la schit și doctorul balamucului, deștepți amândoi, încăpățânați și puși pe sfadă, deși adversari în disputele pe teme religioase, politice sau științifice, se vir transforma în prieteni dispuși să facă tot ce le stă în putință în momentele de cumpănă ale tinerei familii, apoi ale bătrânului fierar rămas văduv prea de timpuriu. Paradoxal, deși este un om născut la țară, apoi un simplu muncitor pe șantier, Ioșca devine stâlpul micuței comunități, iar în jurul său, oameni și destine se împletesc sau se destrămă, netulburându-l. Episodul în care căsuța fierarului, amenințată de o posibilă vânzare-cumpărare a terenului din jur, este protejată de un important personaj politic, o situație des întâlnită într-o Românie postdecembristă în care plicurile cu bani, cărțile de vizită și apelurile telefonice schimbau negrul în alb și albul în gri, induc sentimentul că Ioșca nu este și n-a fost un oarecare.

Deși un personaj legendar, care a văzut și a trăit multe în cei optezeci de ani de viață, Ioșca tace în loc să vorbească, preferând să nu-și plictisească prietenii cu povești interminabile sau cu sfaturi înțelepte, pe care nu i le-a cerut nimeni. Amintirile lui vii, ca niște insulițe într-un ocean al timpului prezent în care mai apar mici provocări, sunt deliciul unui roman care nu urmărește cronologic desfășurarea evenimentelor. Mergând braț la braț, în ritm vioi, cu prezentul lui Ioșca, firul narativ alunecă din când în când, de parcă s-ar lăsa în voia gândurilor, într-un trecut îndepărtat și iertat, dar niciodată uitat. Și nu numai. Discret și parcă în treacăt, romanul amintește și de un război, și de două regimuri politice, o istorie zbuciumată care i-a schimbat lui Ioșca drumul vieții, dar nu l-a doborât așa cum a reușit să o facă boala Ilonei, urmată de decesul femeii iubite. Netulburat de marile frământări politice sau de eternele întrebări filosofice, fără de răspuns ale omenirii – pe care le dezbat până la urlete cei doi intelectuali, preotul și doctorul – Ioșca a trăit în micul lui univers ca într-un clopot de sticlă, în care s-a simțit în siguranță și oarecum izolat de restul lumii. Iar în clipa în care Ilona lui n-a mai fost, durerea și disperarea lui Ioșca au fost atât de asurzitoare încât au spart clopotul, iar mintea lui a refuzat să mai priceapă. Internat în ospiciu pentru a putea fi supravegheat, fierarul a pătruns în întunericul altora, un motiv excelent pentru alte interpretări, dezbateri noi sau povești inedite ale unor personaje episodice, stranii, născute neterminate sau cu mințile rătăcite de tragedii prin cine știe ce hățișuri.

Fascinant acest roman luxuriant al bărbatului Ioșca și al Ilonei, femeia lui, o pereche de tineri care alcătuiesc un centru de greutate din care pornesc, în zeci de direcții, tot atâtea povești incredibile sau drame umane sfâșietoare, descrise atât de bine încât par imagini desprinse dintr-un film început de curând, care rulează fără întrerupere, pe un ecran invizibil.

„Tăceau împreună. Casa tăcea în jurul lor, parcă și șoaptele râului erau mai slabe, abia perceptibile, și frunzișul, până atunci străbătut din când în când de o boare de vânt, stătuse în loc și aștepta ceva, nu se știe ce, cuvântul acela pe care nimeni nu-l știa sau nu ar fi știut să-l spună, o formă de vorbire împreună care nu se auzea decât în tăcere, în lipsa oricărei încercări de a vorbi.” (Cristian Fulaș, Ioșca, p.292)

Magda Lungu, 17 februarie 2023

Cristian Fulaș – „Ioșca”

Editura Polirom, 2022, 448 pagini